am obosit să plâng - eu sufăr,
dar lacrimile-mi refuză să se mai arate.
am obosit să mă tot zbat - eu nu mi-am aflat încă locul,
dar nu mai pot să caut.
am obosit să mă încrunt - eu nu mai pot zâmbi,
dar pot închide ochii.
am obosit să mai tot sper - eu văd și simt că nicio minune nu se-arată,
dar cine m-a uitat aici...
am obosit să zac în ploaie - eu am nevoie de-o îmbrățișare caldă,
dar de unde...căci nimeni nu mă vede, nimeni nu m-aude...sunt atât de singură...
(...)
am obosit să mai trăiesc - eu simt că mă descompun curând,
dar ce folos căci nici altfel nu voi putea trăi...iar de murit......
Tu ai inteles foarte bine potentialul artistic al negativismului si valoarea lui estetica absoluta.
RăspundețiȘtergereProblema e ca in subtilitatile fizice exista un analog, daca nu la fel de, mai intens.
Si sincer...nu cred ca ti-l asumi...
Constat, nu te critic. Simultan nici acuma nu stii unde tinzi defapt.
Plutesti in deriva cum imi inoata mie gandurile si emotiile prin stele si vise de lumina lichefiata.
Fa ceva ce n-ai facut pana acuma, fa ceva la care nu te pricepi, fa ceva ce nu-ti place - e o sugestie.
Citeste chestii socante, Derrida, Steiner, Gabriel Marcel, Friedrich Holderlin, etc.
Si lacrimile...da-le drumu, nu le mai tine in tine - fizic si metafizic, stii tu bine ce zic.
imi place sa cred uneori ca negativismul "is my thing".
Ștergerenu cred ca problema e ca nu mi-l asum, ci ca expresiile sunt prea "ne-rafinate".."neslefuite"...stii cum zic? asa cum sunt ele in realitate, le transpun direct, fara sa le mai trec prin alte filtre.
si da, ai dreptate, nu prea stiu unde tind. arta vine si pleaca.
nu prea sunt genul care face ceva ce nu-i place.
da, stiu stiu.