Obisnuiam sa am lumea la picioare. Obisnuiam sa tai
rasuflarea oamenilor cu o singura privire. Obisnuiam sa imi deschid gura si
astfel sa decid daca voi obtine hohote de ras sau lacrimi amare. Obisnuiam sa
primesc ovatii pana mainile lor sangerau. Ei obisnuiau sa se impinge, sa se
inghesuie, sa isi traga coate, doar pentru a prinde un loc, fie pe scaun, fie
in picioare…chiar nu conta, in momentul in care eu apaream in lumina
reflectoarelor, se simteau cei mai fericiti oameni din lume; pentru ca reuseau
sa fie acolo.
Vointa si puterea imi curgeau prin vene, in loc de sange. Dar
meritul nu era al meu. Ingerul meu pazitor mi-era aproape mereu…dar in chip de
om. O singura privire de-a lui o alimenta pe a mea, si astfel, sufletul meu se
impartea in sute, mii de bucatele, in fiecare seara. Asa ajunsesem eu cea mai venerata
dintre actrite. Secretul mi-l stiam doar eu. Eu si ingerul meu pazitor. Il
iubeam cum nu mai iubisem vreodata. Dar poate oare fi vreodata iubirea unui
muritor de ajuns pentru un inger ?
[…]
Acum obisnuiesc sa mazgalesc toate oglinzile. Mereu port un
marker negru la mine. Daca ma privesc singura in ochi, privesc un gol, o
prapastie…un abis. E pustiu. Acum singura rasuflare care se taie cand privesc,
e a mea. Daca deschid gura, nu reusesc decat sa-mi smulg propriile lacrimi. In
loc de ovatii primesc exclamatii de groaza, mame care le acopera copiilor lor
ochii cu mana. Acum ei ma imping pe mine, ma imping, ma poarta de colo-colo…au
impresia ca lumea aceasta nu mai este pentru mine, ca nu voi prinde un loc,
nici macar in picioare. Se poate ca spectacolul vietii mele sa se fi terminat deja
in actul 2 ?
Nu mai indraznesc sa imi ridic ochii spre cer acum. Tin
ochii in podea si am trista priveliste a unei podele jegoase plina de sticle
goale…alta data daca priveam in jos vedeam lemnul lucios scaldat in lumina
rosiatica….dar ce mai conteaza?
