E chiar acolo. Surdă şi nepăsătoare, dar e acolo. E acolo de ore întregi. E durerea mea. Aş vrea să o gonesc, să o neg, să uit de ea, să mă prefac că sunt bine, să zâmbesc, dar nu pot. Ea e acolo. Durerea mea. Acum face parte din mine şi eu fac parte din ea. Acum, ea mă va urma supusă, tăcută, ascunsă de ochii lumii. Doar eu îi voi simţi prezenţa. La fiecare zâmbet, ea va pulsa, amintindu-mi că nu am dreptul să mă bucur. La fiecare gând care zboară spre tine, ea mă va sufoca, amintindu-mi că nu merit nimic din ce am. Nimic ! Aş vrea să scriu mai multe despre durerea mea, dar... o cunosc atât de bine, şi totuşi... Hmm, o cunosc atât de bine încât am impresia că am devenit prietene. Dar ce prietenă încearcă să te ţină departe de cei care te iubesc cu adevărat? Ce prietenă îţi şopteşte dulce la ureche să te arunci în gol ? Ce fel de prietenă încearcă să te facă să te autodistrugi, să te auto-mutilezi emoţional? Durerea. Prietena mea.
P.S.: Nu te voi învinovăţi pentru că mi-ai readus durerea. Nu, nu e vina ta. În schimb, îţi voi mulţumi pentru cele 2 luni fericite şi liniştite în care am uitat complet de existenţa ta şi a durerii. Mulţumesc. A, şi încă ceva ! Îţi doresc tot binele din lume. Ne vom revedea curând. Mai curând decât aş vrea...
Unde e îngerul meu să mă salveze din îmbrăţişarea grea a durerii ?
Această operă este pusă la dispoziţie sub
Licenţa Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Unported Creative Commons.
