Pe scurt

Vinul roşu şi
somniferele au încercat
să mi te aducă înapoi...

Dramele ieftine şi
zâmbetele false au încercat
să mă readucă în braţele tale...

Schingiuire*

vreau inima să-mi fie zdrobită
de vie
de un cavou.
iar epitaful scrijelit
de unghia ta să-mi îmblânzească
râvna...

"aici zace nesăbuita care şi-a închinat viaţa unui serafim"

da, fiinţă celestă, existenţa mi-e morbidă şi stearpă...

IARTĂ-MĂ!!!

răscumpără-mi sufletul măcar...



Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 Ne-adaptată Creative Commons.

*= aceasta este o ofrandă adusă îngerului meu. îţi mulţumesc că exişti şi că înca mă veghezi...

Deşert

câte aripi de înger pot să îmbrăţişeze un trup pustiu?
câţi kilometri de singurătate am acoperit cu lacrimile mele?
câte stele ţi-am cules ca să-ţi arăt cât de mult insemni pentru mine?
cu câţi demoni m-am luptat ca să te simţi în siguranţă?
câte petice de pământ am sărutat, crezând că, în sfârşit, mi-am găsit locul?

câţi oameni ca tine am mai întâlnit? niciunul



Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 Ne-adaptată Creative Commons.

Deficit

ţi-am luat sufletul în mână
şi l-am aruncat înspre cer
cu aripile desfăcute,
să zboare.

în schimb s-a prăbuşit,
la jumătate.
căci era legat de al meu.

de atunci am încercat orice
să le desfac...

fără speranţă însă
erau inseparabile.

până când, am mângâiat sufletul tău
cu tristeţe
l-am spălat cu lacrimi
şi i-am dat drept hrană
singurătate.

acum el zboară liber în înaltul
cerului, zâmbind.

însă, sufletului meu i s-a făcut dor
de-al tău.
şi se gândeşte cu un picior atârnând
în aer
şi unul pe stâncă...
dacă să zboare şi el cu tine
sau nu.

dar îi lipsesc...
aripile.

şi totuşi ......

s-a aruncat !



Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 Ne-adaptată Creative Commons.

Mântuirea spiritului

Hoinărind prin obscuritatea năucitoare a sufletului meu...
Rătăcind, rătăcind... fără speranţă în bezna fără stele...
mă întreb... Unde eşti spirit eliberator, unde eşti spirit călăuzitor?
[...]
Iată-te ! Calvarul îndurat de ochii mei la a ta înfăţişare se sfârşeşte neaşteptat.
Privirea mi s-a-ntunecat, dar eu mă-nalţ.
Vorbeşte-mi cu spiritul !
Lumina sufletului tău mă împresoară, încălzindu-mă.
Mintea mi-e brusc pustiită, izbutind să facă loc cunoştinţelor milenare, riturilor vetuste, crezurilor centenare.
Acestea toate tu mi le-mpărtăşeşti, fără-a pregeta.
[...]
Acum suntem unul şi-acelaşi. Uniţi în întregime, zburând cu-aceleaşi aripi.



Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 Ne-adaptată Creative Commons.

Sufăr de phobophobie. Dar voi...?!

...nu vreau sa-mi fie teamă, mă împiedică să iubesc, mă împiedică să vorbesc...
...nu mă lasă să plec, nici măcar să mă vindec...
...e malefică şi mă trezeşte de dimineaţă; eu vreau să mă lase, ea de suflet mi se-agaţă...
...şi mi-e tot timpul teamă...mă controlează şi mă cheamă...
...îmi bagă panici în cap, atâtea câte încap...

...şi când nu mi-e teamă, mi-e frică să nu-mi fie, e ca o dramă...
...câte aş fi putut realiza...câte dorinţe aş fi putut concretiza...
...e a sufletului meu batjocură, e a inimii mele cenzură...
...la euforie-mi suflă-n ceafă, la tristeţe e mare filozoafă...

...e teama mea, o ai şi tu, acolo, undeva. eu zic sa mergi la mare să dai de stânci cu ea...

băi, oameni buni, mie mi-e frică de teamă. da' trăiţi toţi cu ea. vă e teamă să nu plouă mâine, vă e teamă să simţiţi, vă e teamă că sunteţi ridicoli. defapt, sunteţi, sunteţi cei mai ridicoli oameni din lume, pentru că vă e teamă, oameni în toată firea, panicaţi zi şi noapte. vă e frică să faceţi ce aţi visat o viaţă întreagă. ce aşteptaţi, viaţa de apoi ? nu vă dau lecţii de viaţă, doar mi-am învins o teamă. am recunoscut că mi-e teamă. tot timpul. dar fac ceva, sau măcar încerc.

nu am nici cea mai vagă idee cum să-mi înving teama. dar vreau să mă uit în ochii ei. măcar atât.


Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 Ne-adaptată Creative Commons.

Pângărind iluzii şi zâmbete de iulie

Şi atunci am fi plecat departe, doar noi doi. Şi am fi respirat doar soare de mai şi ne-am fi hrănit cu briza mării. Şi apoi am fi gustat din nisipul fierbinte şi din marea amară. Şi noaptea am fi cules stele şi le-am fi cusut cu razele dimineţii, le-am fi agăţat de frunţile noastre şi am fi fost proprii noştri zei, am fi avut propriul nostru regat...din castele de pietricele mărunte şi scuipat... Şi am fi înnotat cu delfinii şi Atlantida s-ar fi numit regatul nostru. Şi ne-am fi adâncit capul în mare şi am fi văzut apusul cu susu-n jos, nu ştiu cum vine asta, dar am fi reuşit. Şi duminicile am fi mâncat perle din scoici, pentru că în fiecare zi ar fi fost duminică... Şi am fi fumat alge înainte de fiecare răsărit şi-apoi am fi căzut pe ţărm, răpuşi de ameţeală. Şi am fi vorbit propria noastră limbă, şi cu peştii, şi cu păsările, şi cu unghiile de la picioare, dând vina pe algele alea. Şi poate că aş fi învăţat, în sfârşit, să înnot, şi aş fi înnotat până la Andromeda şi-napoi, şi tu m-ai fi aşteptat... Şi când m-aş fi întors mi-ai fi dăruit o scoică, una din suvenirurile alea clişeice în care se aud valurile mării, dar, în loc de asta, s-ar fi auzit un ritm continuu... cred că ritmul inimii tale...

Ce mult a trecut de atunci ! Şi încă mai am scoica aia. Şi încă se mai aude acel ritm dulce... încet, sacadat, dar eu îl aud.



Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 Ne-adaptată Creative Commons.