Pângărind iluzii şi zâmbete de iulie

Şi atunci am fi plecat departe, doar noi doi. Şi am fi respirat doar soare de mai şi ne-am fi hrănit cu briza mării. Şi apoi am fi gustat din nisipul fierbinte şi din marea amară. Şi noaptea am fi cules stele şi le-am fi cusut cu razele dimineţii, le-am fi agăţat de frunţile noastre şi am fi fost proprii noştri zei, am fi avut propriul nostru regat...din castele de pietricele mărunte şi scuipat... Şi am fi înnotat cu delfinii şi Atlantida s-ar fi numit regatul nostru. Şi ne-am fi adâncit capul în mare şi am fi văzut apusul cu susu-n jos, nu ştiu cum vine asta, dar am fi reuşit. Şi duminicile am fi mâncat perle din scoici, pentru că în fiecare zi ar fi fost duminică... Şi am fi fumat alge înainte de fiecare răsărit şi-apoi am fi căzut pe ţărm, răpuşi de ameţeală. Şi am fi vorbit propria noastră limbă, şi cu peştii, şi cu păsările, şi cu unghiile de la picioare, dând vina pe algele alea. Şi poate că aş fi învăţat, în sfârşit, să înnot, şi aş fi înnotat până la Andromeda şi-napoi, şi tu m-ai fi aşteptat... Şi când m-aş fi întors mi-ai fi dăruit o scoică, una din suvenirurile alea clişeice în care se aud valurile mării, dar, în loc de asta, s-ar fi auzit un ritm continuu... cred că ritmul inimii tale...

Ce mult a trecut de atunci ! Şi încă mai am scoica aia. Şi încă se mai aude acel ritm dulce... încet, sacadat, dar eu îl aud.



Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 Ne-adaptată Creative Commons.