Tu eşti (de fapt) îngerul meu. partea 3

Adevarul e ca…nu am avut niciodata un inger. Insa mi-am dorit intotdeauna unul…mi-am dorit cu atata ardoare incat noapte de noapte mi se perindau prin vise diferite stari, imagini, ganduri despre acest lucru. Ziua visam cu ochii deschisi la momentul in care as putea sa-l privesc in ochi si sa stiu ca e el…E ingerul meu. Salvatorul meu. Numai al meu. Cel care a asteptat momentul potrivit pentru a aparea in viata mea.

Bineinteles, nu l-as trata cu indiferenta, nu l-as rani…Desi sunt un simplu om, si-mi sta in fire sa fac greseli, as vrea doar sa-l iubesc. Nu stiu daca i-ar fi de ajuns unei fiinte supraomenesti o iubire simpla..omeneasca. Tot ce stiu este ca eu nu am de oferit o iubire banala. Voi iubi cu fiecare particica a sufletului mei, cu fiecare atom care ma alcatuieste, in fiecare secunda a vietii mele. Sper sa fie de ajuns.

Credeam ca eu voi fi singura persoana care ii va putea vedea aripile. Adevarul e ca… nu pot. Nu are aripi, nu are un nimb…nu are nimic ceresc in infatisare…In schimb e frumos…ochii mei nu au intalnit niciodata ceva mai frumos decat atat. Privirea sa invaluita de mister, e totusi sincera si pura si e o dovada mai vie decat o mie de perechi de aripi ca el e, intr-adevar, un inger. Daca il privesc in ochi destul de mult, voi ajunge sa ii vad sufletul, imagine care ma impresioneaza mereu pana la lacrimi…

Poate ca nu are aripi, dar in privinta tricoului negru nu m-am inselat. Si da, miroase a tigari, mai precis a tutun si a…tine. In schimb, eu stau in acest moment cu fata ingropata in el, aducandu-mi aminte…..

Tu nu pleci. Ingerul meu nu pleaca niciunde. Oricat de mult as gresi, el ramane intotdeuna, incercand sa ma faca o persoana mai buna. M-a invatat cum sa iubesc cu adevarat, poate ca mai am de lucrat la asta…m-a invatat sa fiu fericita…m-a invatat despre lucrurile care conteaza cu adevarat intr-o viata scurta, de om…m-a invatat cum sa nu ma dau batuta…oh, si multe altele. Doar ca el nu s-ar gandi niciodata sa ma paraseasca. Ce s-ar face o persoana atat de slaba si de neajutorata ca si mine fara inger? Caci eu stiu foarte bine ca el se afla dintotdeauna alaturi de mine, chiar daca nu intotdeauna i-am putut vorbi, sau vedea sau simti.

Ma vegheaza noapte de noapte si ii simt atingerea plina de ocrotire. Cateodata ma saruta pe spate…sau pe gat…asa, in toiul noptii, doar ca sa imi aminteasca ca el e inca acolo, ca nu va pleca niciunde si atunci eu incep sa visez mai frumos. Ii aud bataile inimii in linistea noptii si respiratia sacadata. Cateodata mai adoarme si el si stam amandoi, asa, cu ochii inchisi pierduti intr-o alta lume mult mai linistita decat aceasta. Dimineata ne trezim si incepe sa ma sarute..si nu se mai opreste. Asa e mereu…nu as putea trai fara asta. Zau ca nu as putea. Nu imi imaginez o noapte fara el si fara bratul lui in jurul taliei mele…

Il iubesc atat de mult…atat, atat de mult…nici nu stiu cum as putea vreodata sa ii multumesc pentru totul…cand de fapt tot ce vreau e sa ii multumesc ca exista…si ca mi s-a aratat, in sfarsit.

As mai avea atatea de spus…dar o voi lasa pe altadata. Acum e noapte din nou. E frig si vantul suiera ca scos din minti, dar ce ne pasa noua? Ne vom incalzi unul pe celalalt sin e vom tine strans in brate pana dupa ivirea zorilor.

[...]

Of, ingerul meu… Adevarul e ca…esti tot ce am.

Mereu am dorit sa scriu partea a 3a. Insa...doar acum a venit momentul. Iti multumesc pentru inspiratie, ingerul meu cu chip de om.

despre timp si alte reflectii in lumina reflectoarelor

timpul parca facuse o elipsa...si eu, in loc sa ma gandesc la altceva...ma gandeam cum timpul era de partea mea. da...in
sfarsit el tinea cu mine...si parca o clipa mi-a dat prilejul sa ma vad din exterior...si in loc sa ma sperii, am fost mandra...
da, mandra de mine, era atat de frumos si parca eram deasupra tuturor. ma simteam invingatoare. si totusi, frica nu disparuse...
frica de a ma incurca, frica de a ma fastaci, frica de a uita, frica de a nu putea rosti cuvintele, frica de a mi se usca gura
pe nesimtite, frica de a ma lasa vocea. dar frica era acum ca un ecou abea auzit...un ecou pierdut in departare.
nu mai aveam cum sa uit, cuvintele mi se lipisera de creier si miscarile mi se intiparisera pe retina.
emotiile disparusera dupa primele cuvinte.
eram capabila sa imi simt fiecare muschi al fetei, fiecare tresarire a corpului, fiecare incruntare. si ce era mai bine, era
ca eram capabila, de data aceasta, pentru prima data, sa le controlez deplin.
lacrimi nu am avut, dar am simtit iubire. iubire pentru scena, pentru cuvinte, pentru rol, pentru mine...si pentru el. am simtit
tristete, tristete adevarata...pentru moarte, pentru inocenta, pentru despartire, pentru ceea ce a fost si nu va mai fi. i-am
simtit buzele lipite de ale mele, dar de data aceasta mult mai intens...si-mi soptise incet, parca cu tot trupul: "multumesc..."
atunci timpul parca s-a oprit. s-a oprit pentru cateva secunde si am simtit din nou prin cate am trecut. eu, el, noi cu toata
povestea aceasta. ne-a legat putin, nu zic nu. oricum nu vom uita experienta. dar inimile noastre bat doar pe scena. sabia cade,
zgomotul se aude, timpul se pune din nou in miscare, incet...incet...si apoi tot mai repede... " Adio, Perdican ", adio, viata.
adio, surioara. adio, poveste. intuneric.
aplauze venite din inima, timpul isi revine acum pentru totdeauna, accelerand, gonind din nou, neavand rabdare cu noi. nu sunt multi,
dar sunt sinceri. ei au inteles, si i-am facut sa uite totul pentru " un timp ". mai putin timp pentru ei decat pentru mine.
pentru mine timpul nu s-a mai masurat in timpi.
multumesc, timpule, ca ai avut rabdare cu mine. te urasc. te detest. te invinuiesc. te rog, fii alaturi de mine.

Fericirea a murit.

Am ucis-o cu indiferenta.

Soarele a murit.

Dar eu voi incerca sa ma incalzesc cu privirea ta.

poezie cu câteva diacritice ( pentru că mi-a fost lene să le pun pe toate )*

și dacă maine bagi la spalat,
spala-mi si sufletul,
cu apa de mare,
cu apa cu multa sare,
bagă-l la negre...
sau mai bine la colorate.
daca se duce din culoare,
fa-te ca nu stii nimic,
că a fost doar o-ntamplare.

stiu ca tu n-ai atins nimic,
vina ta nu poa' sa fie...
nu ma supar, asteptam octombrie.
vom culege frunze roșii, frunze verzi.
frunze galbene,
le bagam in buzunare...
si le vom lipi pe suflet,
ca sa prinda iar culoare.

pân-atuncea eu promit solemn
ca nu voi mai iesi din casă,
nici macar la cel mai convingator indemn.
am sa golesc toate conservele
si-am să beau apa de la robinet,
voi duce-un fel de viata de poet...
si voi astepta sa se faca treisprezece
ale lui octombrie...

atunci vei veni cu frunzele și
ma vei ajuta
sa-mi imbrac
sufletul
meu
cel spălăcit.

*le-am pus în titlu, ca să fac impresie bună.
**dedicație.

am obosit...

am obosit să plâng - eu sufăr,
                             dar lacrimile-mi refuză să se mai arate.
am obosit să mă tot zbat - eu nu mi-am aflat încă locul,
                              dar nu mai pot să caut.
am obosit să mă încrunt - eu nu mai pot zâmbi,
                               dar pot închide ochii.
am obosit să mai tot sper - eu văd și simt că nicio minune nu se-arată,
                               dar cine m-a uitat aici...
am obosit să zac în ploaie - eu am nevoie de-o îmbrățișare caldă,
                               dar de unde...căci nimeni nu mă vede, nimeni nu m-aude...sunt atât de singură...
(...)
am obosit să mai trăiesc - eu simt că mă descompun curând,
                               dar ce folos căci nici altfel nu voi putea trăi...iar de murit......

In the death of night

*The blackbird was chirping while we couldn't hold our tears.

Take this bird's song and bury it in your heart.

Unearth it when you will miss me.

Remember it while you will dream about me.

Can you feel my touch in the cold, lonely night?

Stay with me.

Love me forever.

Remember me as long as you live.

I will send the blackbird in the darkest hours.

She will sing to you that soothing song and you will think of me.

Your warm embrace,

your candid tears,

your wishful eyes,

your soft hair, 

your gentle kiss,

your comforting voice,

I could never ever live without them.

We won't let the blackbird's chirp to fade away in time.

*(fhis is my first attempt to write a poem in English)

Ma-ntorc.

Pe marginea prapastiei, cu mainile intinse,
cu crestetul dezvelit;
cu picioarele goale, cu pleoapele aplecate.
Devin un inger, devin o stea.
Devin o pana in bataia vantului.
Devin o flacara, o picatura de apa;
o briza calda la sfarsit de august.
Devin o umbra in lumina orbitoare
a reflectoarelor.
Devin un val de apa sarata, devin un bob de nisip
pe fundul oceanului.
Devin o frunza cazatoare, devin o fructa coapta.
Devin un fir de iarba verde, cu zeci de picuri de
roua.
Si cand simt ca degetele picioarelor mele cauta
marginea...
Si cand stiu ca sunt aproape sa devin " nimic " ...
Atunci ma-ntorc la mine ...
Si zambesc.

nu mai e.

e pustiu. e atat de pustiu...
e liniste...e atat de liniste. e aproape asurzitor, atat de liniste e.
e intuneric. nici macar contururile nu se mai disting, atat de intuneric e.
daca ma intind pe jos e rece... e rece ca gheata... ma doare, atat de rece e.

nu mai este caldura.
nu mai sunt lumini.
nu mai sunt oameni. nici brate care sa te cuprinda.
nu mai sunt nici macar lacrimi. nici zambete...
nu mai sunt urale. nu mai sunt aplauze.
nu mai sunt emotii. nu mai tremura nimeni.
nu mai radem. nu mai plangem.
nu mai striga nimeni. nu se mai trezeste nimeni. nici macar nu mai dormim.
nu mai sarim. nu mai cantam. nu mai fredonam.
nu mai asteptam. nu mai avem ce.
nu mai dansam. nu ne mai bucuram. nu mai transmitem.
nu e nimeni.

nu mai esti nici macar tu. tu nu mai esti demult.

pentru...ce..?!

ceva fara titlu. partea 1

Obisnuiam sa am lumea la picioare. Obisnuiam sa tai rasuflarea oamenilor cu o singura privire. Obisnuiam sa imi deschid gura si astfel sa decid daca voi obtine hohote de ras sau lacrimi amare. Obisnuiam sa primesc ovatii pana mainile lor sangerau. Ei obisnuiau sa se impinge, sa se inghesuie, sa isi traga coate, doar pentru a prinde un loc, fie pe scaun, fie in picioare…chiar nu conta, in momentul in care eu apaream in lumina reflectoarelor, se simteau cei mai fericiti oameni din lume; pentru ca reuseau sa fie acolo.

Vointa si puterea imi curgeau prin vene, in loc de sange. Dar meritul nu era al meu. Ingerul meu pazitor mi-era aproape mereu…dar in chip de om. O singura privire de-a lui o alimenta pe a mea, si astfel, sufletul meu se impartea in sute, mii de bucatele, in fiecare seara. Asa ajunsesem eu cea mai venerata dintre actrite. Secretul mi-l stiam doar eu. Eu si ingerul meu pazitor. Il iubeam cum nu mai iubisem vreodata. Dar poate oare fi vreodata iubirea unui muritor de ajuns pentru un inger ?

[…]

Acum obisnuiesc sa mazgalesc toate oglinzile. Mereu port un marker negru la mine. Daca ma privesc singura in ochi, privesc un gol, o prapastie…un abis. E pustiu. Acum singura rasuflare care se taie cand privesc, e a mea. Daca deschid gura, nu reusesc decat sa-mi smulg propriile lacrimi. In loc de ovatii primesc exclamatii de groaza, mame care le acopera copiilor lor ochii cu mana. Acum ei ma imping pe mine, ma imping, ma poarta de colo-colo…au impresia ca lumea aceasta nu mai este pentru mine, ca nu voi prinde un loc, nici macar in picioare. Se poate ca spectacolul vietii mele sa se fi terminat deja in actul 2 ?

Nu mai indraznesc sa imi ridic ochii spre cer acum. Tin ochii in podea si am trista priveliste a unei podele jegoase plina de sticle goale…alta data daca priveam in jos vedeam lemnul lucios scaldat in lumina rosiatica….dar ce mai conteaza?