Odată...am ucis....

Nu trebuie să revin cu picioarele pe pământ sau să deschid ochii ca să îmi dau seama ce am pierdut. Știu deja. Știu foarte bine. Am făcut-o intenționat…nu pentru binele meu, nu pentru fericirea mea, ci pentru a ta. Sunt conștientă de faptul că nu te mai pot face fericit, așa că te eliberez. Te eliberez prin suferiță. Te doare acum, știu, aproape că mă urăști…simt. Dar, în timp, rana ta se va închide și vei putea fi din nou fericit. Cât despre mine…eu voi zâmbi cand voi auzi că ești în regulă…că ți-ai găsit locul…că ai găsit persoana perfectă. Eu nu sunt persoana perfectă. Eu sunt cea defectă. Credeai că mă poți repara, dar în realitate, nimeni și nimic nu poate.

Îmi pare rău…îmi pare enorm de rău și sunt convinsă…cu fiecare zi care va trece, îmi va părea din ce în ce mai rău. Te iubesc, într-adevăr te iubesc…iar acesta nu a fost un capriciu, ci un lucru făcut din iubire. Poate crezi că îmi bat joc de tine…Dar nu e adevărat. Îmi vei mulțumi, îți promit. Te scutesc de o lungă perioadă de suferințe și nefericiri. Te scutesc de capriciile, nemulțumirile și frustrările mele. Nu vreau să te pierd…dar nu am încotro. Te cunosc atât de bine încât…da, știu ce e mai bine pentru tine. Ești perfect, ești tot ce mi-am putut dori vreodată…dar ești mult prea bun pentru mine. Sunt un monstru. Oriunde aș păși, provoc doar suferință și durere, iar tu nu meriți asta.

Poate…poate voi reuși să mă vindec singură…într-o săptămână, într-o lună, într-un an…ar însemna totul pentru mine dacă tu ai fi încă…acolo…pentru mine. Dar dacă nu, voi înțelege. Sunt perfect conștientă că nu merit.

Vei ocupa mereu cel mai important loc din inima mea. Promit. Măcar de promisiunea asta pot să mă țin.

Mai sunt atâtea lucruri de spus...Dar nu cred că mai vrei să mă asculți. Nici nu știu dacă vei găsi în tine bunăvoința de a citi măcar aceste rânduri amărâte. Oricum...te iubesc. 

confesiune de seara

...cateodata, sa stii ca..cateodata ma simt foarte stupida pentru ca eu cred in cuvintele astea.."pentru totdeauna".
mi se demonstreaza aproape in fiecare zi ca aceste cuvinte nu au defapt nicio semnificatie, ca ele defapt nu exista,
poate numai ca niste definitii intr-un dictionar. si totusi, eu sper...eu cred in ele, ma agat pe zi ce trece tot mai
mult de siguranta pe care aceste cuvinte mi-o creeaza. si totusi, mi-e frica...tremur la gandul zilei in care ma voi izbi brutal de realitate...de realitatea ca aceste cuvinte nu exista defapt...si ca eu, eu sunt o fraiera..eu mi-am pierdut vremea...crezand in ele...investind tot ce am in ele...trup, minte...si mai ales, suflet. acum am totul...
dar in ziua aceea voi ramane cu nimic...cu absolut nimic.

text inspirat din fapte reale. 

Tu eşti (de fapt) îngerul meu. partea 3

Adevarul e ca…nu am avut niciodata un inger. Insa mi-am dorit intotdeauna unul…mi-am dorit cu atata ardoare incat noapte de noapte mi se perindau prin vise diferite stari, imagini, ganduri despre acest lucru. Ziua visam cu ochii deschisi la momentul in care as putea sa-l privesc in ochi si sa stiu ca e el…E ingerul meu. Salvatorul meu. Numai al meu. Cel care a asteptat momentul potrivit pentru a aparea in viata mea.

Bineinteles, nu l-as trata cu indiferenta, nu l-as rani…Desi sunt un simplu om, si-mi sta in fire sa fac greseli, as vrea doar sa-l iubesc. Nu stiu daca i-ar fi de ajuns unei fiinte supraomenesti o iubire simpla..omeneasca. Tot ce stiu este ca eu nu am de oferit o iubire banala. Voi iubi cu fiecare particica a sufletului mei, cu fiecare atom care ma alcatuieste, in fiecare secunda a vietii mele. Sper sa fie de ajuns.

Credeam ca eu voi fi singura persoana care ii va putea vedea aripile. Adevarul e ca… nu pot. Nu are aripi, nu are un nimb…nu are nimic ceresc in infatisare…In schimb e frumos…ochii mei nu au intalnit niciodata ceva mai frumos decat atat. Privirea sa invaluita de mister, e totusi sincera si pura si e o dovada mai vie decat o mie de perechi de aripi ca el e, intr-adevar, un inger. Daca il privesc in ochi destul de mult, voi ajunge sa ii vad sufletul, imagine care ma impresioneaza mereu pana la lacrimi…

Poate ca nu are aripi, dar in privinta tricoului negru nu m-am inselat. Si da, miroase a tigari, mai precis a tutun si a…tine. In schimb, eu stau in acest moment cu fata ingropata in el, aducandu-mi aminte…..

Tu nu pleci. Ingerul meu nu pleaca niciunde. Oricat de mult as gresi, el ramane intotdeuna, incercand sa ma faca o persoana mai buna. M-a invatat cum sa iubesc cu adevarat, poate ca mai am de lucrat la asta…m-a invatat sa fiu fericita…m-a invatat despre lucrurile care conteaza cu adevarat intr-o viata scurta, de om…m-a invatat cum sa nu ma dau batuta…oh, si multe altele. Doar ca el nu s-ar gandi niciodata sa ma paraseasca. Ce s-ar face o persoana atat de slaba si de neajutorata ca si mine fara inger? Caci eu stiu foarte bine ca el se afla dintotdeauna alaturi de mine, chiar daca nu intotdeauna i-am putut vorbi, sau vedea sau simti.

Ma vegheaza noapte de noapte si ii simt atingerea plina de ocrotire. Cateodata ma saruta pe spate…sau pe gat…asa, in toiul noptii, doar ca sa imi aminteasca ca el e inca acolo, ca nu va pleca niciunde si atunci eu incep sa visez mai frumos. Ii aud bataile inimii in linistea noptii si respiratia sacadata. Cateodata mai adoarme si el si stam amandoi, asa, cu ochii inchisi pierduti intr-o alta lume mult mai linistita decat aceasta. Dimineata ne trezim si incepe sa ma sarute..si nu se mai opreste. Asa e mereu…nu as putea trai fara asta. Zau ca nu as putea. Nu imi imaginez o noapte fara el si fara bratul lui in jurul taliei mele…

Il iubesc atat de mult…atat, atat de mult…nici nu stiu cum as putea vreodata sa ii multumesc pentru totul…cand de fapt tot ce vreau e sa ii multumesc ca exista…si ca mi s-a aratat, in sfarsit.

As mai avea atatea de spus…dar o voi lasa pe altadata. Acum e noapte din nou. E frig si vantul suiera ca scos din minti, dar ce ne pasa noua? Ne vom incalzi unul pe celalalt sin e vom tine strans in brate pana dupa ivirea zorilor.

[...]

Of, ingerul meu… Adevarul e ca…esti tot ce am.

Mereu am dorit sa scriu partea a 3a. Insa...doar acum a venit momentul. Iti multumesc pentru inspiratie, ingerul meu cu chip de om.

despre timp si alte reflectii in lumina reflectoarelor

timpul parca facuse o elipsa...si eu, in loc sa ma gandesc la altceva...ma gandeam cum timpul era de partea mea. da...in
sfarsit el tinea cu mine...si parca o clipa mi-a dat prilejul sa ma vad din exterior...si in loc sa ma sperii, am fost mandra...
da, mandra de mine, era atat de frumos si parca eram deasupra tuturor. ma simteam invingatoare. si totusi, frica nu disparuse...
frica de a ma incurca, frica de a ma fastaci, frica de a uita, frica de a nu putea rosti cuvintele, frica de a mi se usca gura
pe nesimtite, frica de a ma lasa vocea. dar frica era acum ca un ecou abea auzit...un ecou pierdut in departare.
nu mai aveam cum sa uit, cuvintele mi se lipisera de creier si miscarile mi se intiparisera pe retina.
emotiile disparusera dupa primele cuvinte.
eram capabila sa imi simt fiecare muschi al fetei, fiecare tresarire a corpului, fiecare incruntare. si ce era mai bine, era
ca eram capabila, de data aceasta, pentru prima data, sa le controlez deplin.
lacrimi nu am avut, dar am simtit iubire. iubire pentru scena, pentru cuvinte, pentru rol, pentru mine...si pentru el. am simtit
tristete, tristete adevarata...pentru moarte, pentru inocenta, pentru despartire, pentru ceea ce a fost si nu va mai fi. i-am
simtit buzele lipite de ale mele, dar de data aceasta mult mai intens...si-mi soptise incet, parca cu tot trupul: "multumesc..."
atunci timpul parca s-a oprit. s-a oprit pentru cateva secunde si am simtit din nou prin cate am trecut. eu, el, noi cu toata
povestea aceasta. ne-a legat putin, nu zic nu. oricum nu vom uita experienta. dar inimile noastre bat doar pe scena. sabia cade,
zgomotul se aude, timpul se pune din nou in miscare, incet...incet...si apoi tot mai repede... " Adio, Perdican ", adio, viata.
adio, surioara. adio, poveste. intuneric.
aplauze venite din inima, timpul isi revine acum pentru totdeauna, accelerand, gonind din nou, neavand rabdare cu noi. nu sunt multi,
dar sunt sinceri. ei au inteles, si i-am facut sa uite totul pentru " un timp ". mai putin timp pentru ei decat pentru mine.
pentru mine timpul nu s-a mai masurat in timpi.
multumesc, timpule, ca ai avut rabdare cu mine. te urasc. te detest. te invinuiesc. te rog, fii alaturi de mine.

Fericirea a murit.

Am ucis-o cu indiferenta.

Soarele a murit.

Dar eu voi incerca sa ma incalzesc cu privirea ta.

poezie cu câteva diacritice ( pentru că mi-a fost lene să le pun pe toate )*

și dacă maine bagi la spalat,
spala-mi si sufletul,
cu apa de mare,
cu apa cu multa sare,
bagă-l la negre...
sau mai bine la colorate.
daca se duce din culoare,
fa-te ca nu stii nimic,
că a fost doar o-ntamplare.

stiu ca tu n-ai atins nimic,
vina ta nu poa' sa fie...
nu ma supar, asteptam octombrie.
vom culege frunze roșii, frunze verzi.
frunze galbene,
le bagam in buzunare...
si le vom lipi pe suflet,
ca sa prinda iar culoare.

pân-atuncea eu promit solemn
ca nu voi mai iesi din casă,
nici macar la cel mai convingator indemn.
am sa golesc toate conservele
si-am să beau apa de la robinet,
voi duce-un fel de viata de poet...
si voi astepta sa se faca treisprezece
ale lui octombrie...

atunci vei veni cu frunzele și
ma vei ajuta
sa-mi imbrac
sufletul
meu
cel spălăcit.

*le-am pus în titlu, ca să fac impresie bună.
**dedicație.

am obosit...

am obosit să plâng - eu sufăr,
                             dar lacrimile-mi refuză să se mai arate.
am obosit să mă tot zbat - eu nu mi-am aflat încă locul,
                              dar nu mai pot să caut.
am obosit să mă încrunt - eu nu mai pot zâmbi,
                               dar pot închide ochii.
am obosit să mai tot sper - eu văd și simt că nicio minune nu se-arată,
                               dar cine m-a uitat aici...
am obosit să zac în ploaie - eu am nevoie de-o îmbrățișare caldă,
                               dar de unde...căci nimeni nu mă vede, nimeni nu m-aude...sunt atât de singură...
(...)
am obosit să mai trăiesc - eu simt că mă descompun curând,
                               dar ce folos căci nici altfel nu voi putea trăi...iar de murit......

In the death of night

*The blackbird was chirping while we couldn't hold our tears.

Take this bird's song and bury it in your heart.

Unearth it when you will miss me.

Remember it while you will dream about me.

Can you feel my touch in the cold, lonely night?

Stay with me.

Love me forever.

Remember me as long as you live.

I will send the blackbird in the darkest hours.

She will sing to you that soothing song and you will think of me.

Your warm embrace,

your candid tears,

your wishful eyes,

your soft hair, 

your gentle kiss,

your comforting voice,

I could never ever live without them.

We won't let the blackbird's chirp to fade away in time.

*(fhis is my first attempt to write a poem in English)

Ma-ntorc.

Pe marginea prapastiei, cu mainile intinse,
cu crestetul dezvelit;
cu picioarele goale, cu pleoapele aplecate.
Devin un inger, devin o stea.
Devin o pana in bataia vantului.
Devin o flacara, o picatura de apa;
o briza calda la sfarsit de august.
Devin o umbra in lumina orbitoare
a reflectoarelor.
Devin un val de apa sarata, devin un bob de nisip
pe fundul oceanului.
Devin o frunza cazatoare, devin o fructa coapta.
Devin un fir de iarba verde, cu zeci de picuri de
roua.
Si cand simt ca degetele picioarelor mele cauta
marginea...
Si cand stiu ca sunt aproape sa devin " nimic " ...
Atunci ma-ntorc la mine ...
Si zambesc.

nu mai e.

e pustiu. e atat de pustiu...
e liniste...e atat de liniste. e aproape asurzitor, atat de liniste e.
e intuneric. nici macar contururile nu se mai disting, atat de intuneric e.
daca ma intind pe jos e rece... e rece ca gheata... ma doare, atat de rece e.

nu mai este caldura.
nu mai sunt lumini.
nu mai sunt oameni. nici brate care sa te cuprinda.
nu mai sunt nici macar lacrimi. nici zambete...
nu mai sunt urale. nu mai sunt aplauze.
nu mai sunt emotii. nu mai tremura nimeni.
nu mai radem. nu mai plangem.
nu mai striga nimeni. nu se mai trezeste nimeni. nici macar nu mai dormim.
nu mai sarim. nu mai cantam. nu mai fredonam.
nu mai asteptam. nu mai avem ce.
nu mai dansam. nu ne mai bucuram. nu mai transmitem.
nu e nimeni.

nu mai esti nici macar tu. tu nu mai esti demult.

pentru...ce..?!

ceva fara titlu. partea 1

Obisnuiam sa am lumea la picioare. Obisnuiam sa tai rasuflarea oamenilor cu o singura privire. Obisnuiam sa imi deschid gura si astfel sa decid daca voi obtine hohote de ras sau lacrimi amare. Obisnuiam sa primesc ovatii pana mainile lor sangerau. Ei obisnuiau sa se impinge, sa se inghesuie, sa isi traga coate, doar pentru a prinde un loc, fie pe scaun, fie in picioare…chiar nu conta, in momentul in care eu apaream in lumina reflectoarelor, se simteau cei mai fericiti oameni din lume; pentru ca reuseau sa fie acolo.

Vointa si puterea imi curgeau prin vene, in loc de sange. Dar meritul nu era al meu. Ingerul meu pazitor mi-era aproape mereu…dar in chip de om. O singura privire de-a lui o alimenta pe a mea, si astfel, sufletul meu se impartea in sute, mii de bucatele, in fiecare seara. Asa ajunsesem eu cea mai venerata dintre actrite. Secretul mi-l stiam doar eu. Eu si ingerul meu pazitor. Il iubeam cum nu mai iubisem vreodata. Dar poate oare fi vreodata iubirea unui muritor de ajuns pentru un inger ?

[…]

Acum obisnuiesc sa mazgalesc toate oglinzile. Mereu port un marker negru la mine. Daca ma privesc singura in ochi, privesc un gol, o prapastie…un abis. E pustiu. Acum singura rasuflare care se taie cand privesc, e a mea. Daca deschid gura, nu reusesc decat sa-mi smulg propriile lacrimi. In loc de ovatii primesc exclamatii de groaza, mame care le acopera copiilor lor ochii cu mana. Acum ei ma imping pe mine, ma imping, ma poarta de colo-colo…au impresia ca lumea aceasta nu mai este pentru mine, ca nu voi prinde un loc, nici macar in picioare. Se poate ca spectacolul vietii mele sa se fi terminat deja in actul 2 ?

Nu mai indraznesc sa imi ridic ochii spre cer acum. Tin ochii in podea si am trista priveliste a unei podele jegoase plina de sticle goale…alta data daca priveam in jos vedeam lemnul lucios scaldat in lumina rosiatica….dar ce mai conteaza?

2011.1.01.*

Inca mai am sampanie in par...(inca mai am privirea ta in inima)...acolo(in par), la un loc cu toate sarutarile tale. Cu toata ocrotirea ta...

Inca mai am privirea ta in inima...imi curge sange albastru prin vene? DAAA, alergi si tu pe acolo pe undeva...

Vreau sa fiu singura. Tu stai si vorbesti cu mintea mea. Ti-as spune sa pleci, dar mi-esti drag, tu si zambetul tau melancolic.

...Orice as spune, devine cliseic. Tu nu meriti asta, meriti ceva mai mult !..

Am sa ma ridic pe varfuri si am sa iti dau si eu o sarutare in par. Sau am sa rog vantul sa faca asta in locul meu.

Poate-ti vei aminti de mine...Sau...sau...si mai bine, aminteste-ti de tine. sigur voi fi si eu acolo.

Te aud ce fredonezi. vrei sa imparti ceva cu pasarile? nuuu, eu vreau sa impart cu tine...


Haide, a venit timpul sa pleci. Nu uita sa te intorci, am sa te chem ! Stiu ca n-o sa auzi, dar eu am sa continui. Ti-am pus manape obraz...te-ai apropiat...

[...]

Stau in frig, singura. Ce vorbesc aia acolo?? ce-mi pasa, oricum?! vreau sa ajung acasa cat mai repede...dar e liniste, mult prea liniste acum...

Stiu ca nu-ti placeau stelutele lor. Mie mi se pareau asa de frumoase...Dar tie nu-ti placeau :).


(*)=o chestie scrisa foaaarte de demult...cam in prima zi a lui 2011...dar am gasit-o acum si am zis...de ce nu?...

putin din mine

peste cateva ore voi porni din nou. voi porni intr-una din calatoriile vietii mele. este ultimul meu an de Grenoble, desi mi-as dori din suflet sa nu fi fost. tot ce stiu este ca datorita piesei cu care vom merge acolo, acest ultim an va merita din plin pentru mine. cineva a avut incredere oarba in mine sa imi acorde rolul principal...sincer, ii multumesc din suflet lui PapaDidi pentru acest lucru. mi-l doream enorm de mult, dar nu stiam daca il merit cu adevarat. inca nu stiu sigur daca fac o treaba buna...tot ce stiu este ca incerc sa imi dau sufletul pe scena, totodata incercand si sa las ceva in urma mea.
nu m-am bucurat de acest rol doar pentru a iesi in evidenta...ceea ce imi doresc eu defapt este ca lumea sa inteleaga mesajul pe care incercam sa il transmitem. lumea trebuie sa inteleaga ca nu are dreptul sa se joace cu sentimentele oamenilor. lumea trebuie sa inteleaga ca nu doar ei insisi conteaza. lumea trebuie sa inteleaga ca in timp ce fiecare se gandeste la binele propriu, neglijeaza binele altuia. lumea trebuie sa inteleaga ca nu se poate calca peste cadavre pentru a obtine un anume "ceva". lumea trebuie sa inteleaga ca fiecare din noi este fragil si fiecare sufera in felul sau ( asa ca de ce sa ne dam motive sa o facem ? ).
aplauzele calduroase primite si lacrimile fierbinti de pe obrajii publicului pe care l-am avut in sala in zilele de 29 si 30 iunie mi-au demonstrat ca exista totusi oameni sensibili la acest mesaj, exista oameni care constientizeaza si gasesc in ei farama aceea de bunatate, de regret, de umanitate.
sunt intr-un fel mandra de mine cand ma gandesc ca am putut si voi putea sa ii fac pe oameni sa se uite inauntrul lor macar pentru o singura ora din viata lor.
le multumesc si colegilor mei de trupa pentru ca au avut rabdare cu mine. ei nu mai sunt "colegi de trupa", ci sunt o familie...caci am ajuns sa tin la ei enorm si o parte din mine va ramane mereu cu ei, indiferent pe ce drumuri o vom apuca fiecare.
acestea sunt ganduri scrise la 2 noaptea...ganduri aleatori, dar ganduri venite din suflet.

(lipsa paragraf)

o parte din gandurile mele au ramas aici, pe aceasta pagina amarata de blog. acum e timpul sa apuc putin somn. multumesc celor care au citit. nu e tot ce vroiam sa spun, e doar o mica parte, dar aceasta mica parte tinea neaparat sa apara aici.

stari (amare?)

astept, dar nu stiu sigur ce.
privesc, dar ma uit in gol.
ascult, dar nu inteleg nimic.
gandesc, dar mintea-mi e goala.
ma misc, dar sunt amortita.
inima-mi bate, dar nu stiu cu ce rost...
tremur...de frica oare?
privesc in gol....
astept....
inca astept....

oare ce astept?

ceva scurt

Dar oare unde sunt zapezile de altadata...?

acei ani dulci si inocenti...copilaria mintilor noastre ratacite...

unde e albul sufletelor noastre, unde e linistea in care ne puteam regasi?

Caci toate s-au dus si cu ele...si parti din noi... fiori de fericire...nu au mai trecut demult pe sira spinarilor noastre...

Acum doar nori se mai abat din cand in cand deasupra noastra...dar ei nu au mai adus demult zapada...doar ploi...si crivat...si furtuni.

Iar soarele de mai...le-a topit acum mult timp si-acum incoltesc buruieni in pamantul ochilor nostri...si nu e nimeni sa le scoata.

Vom ramane cu ele, tanjind dupa zapezile de altadata.

Ziua 15 (14)

thank you friends,thank you very much. really...e chiar usor cu voi.. !! a fost o zi frumoasa, merita sa fie amintita ! Mersi din nou :)

Unde esti?

visez oare ? e tarziu...

mana mea o cauta pe a ta...

si vantul bate, bate tare...

vrei sa pleci? nu pleca...

haide povesteste-mi ceva...

vocea ta e atat de calma.

o lacrima...nu pleca...

e atat de frig aici...

e noapte? e zi?

esti sigur ca asta nu e vis?

haide ia-ma in brate...

incalzeste-ma putin...

trupul tau e atat de cald.

ce noapte trista...

ce zi rece...

oare e cosmar sau vis?

haide inveseleste-ma putin...

o cana de ceai fierbinte...

rasul tau e atat de viu si colorat.

stai aici, nu te misca...

o atingere scurta...

uite cum ninge si nu se mai opreste...

un sarut? o mangaiere?

haide sa plecam de aici...

tu esti scaparea mea.

unde esti?

nu e nici mana ta,

nu e nici vocea ta,

nu e nici trupul tau,

nu e nici rasul tau,

nu sunt nici mangaierile tale,

nu sunt nici saruturile tale,

nu esti nici tu aici.

si nici nu ai fost.

oare e vis? e cosmar?

Pe scurt

Vinul roşu şi
somniferele au încercat
să mi te aducă înapoi...

Dramele ieftine şi
zâmbetele false au încercat
să mă readucă în braţele tale...

Schingiuire*

vreau inima să-mi fie zdrobită
de vie
de un cavou.
iar epitaful scrijelit
de unghia ta să-mi îmblânzească
râvna...

"aici zace nesăbuita care şi-a închinat viaţa unui serafim"

da, fiinţă celestă, existenţa mi-e morbidă şi stearpă...

IARTĂ-MĂ!!!

răscumpără-mi sufletul măcar...



Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 Ne-adaptată Creative Commons.

*= aceasta este o ofrandă adusă îngerului meu. îţi mulţumesc că exişti şi că înca mă veghezi...